Figuri triste ascunse in spatele gandurilor, ganduri amestecate cu muzica din casti, figuri fara ganduri, abatute, priviri indepartate, niciun zambet; casti in toate urechile, albe, negre, gri, colorate, nicio privire senina, niciun chip zambind intre zecile de chipuri pe care le-am vazut in multime intr-o jumatate de ora. Oamenii sunt tot mai tristi, tot mai apasati, privirile tintesc un punct fix, mainile bat a nerabdare, picioarele bataie a start pentru fuga, mereu pe fuga, incrancenati, tristi, amarati, fara pic de rabdare, parca fara pic de bucurii. Simt ca intru intr-o pestera a tristetii cand cobor pentru jumatate de ora la metrou si ma lovesc de atatea priviri abatute. Azi a fost prima data dupa mult timp cand eu mi-am ridicat privirea la oameni, dupa ce am fost o figura trista, cu privirea fixa, nerabdatoare sa scap din cusca fara aer a subteranului, nerabdatoare sa fac tot felul de lucruri care nu reusesc insa sa-mi puna zambetul pe fata mereu, sa-mi linisteasca agitatia, fuga, pentru ca sunt coplesita de dor si atunci nimic nu mai conteaza.
0 reactii:
Trimiteţi un comentariu